Obţinerea, păstrarea şi recunoaşterea de către ceilalţi a puterii politice necesită deopotrivă eforturi susţinute, recurgerea la mijloace variate de supunere şi impunere a recunoaşterii superiorităţii. Pentru societatea medievală însă, acestea capătă şi o dimensiune religioasă, alături de cea diplomatică, respectiv cotidiană. Toate acestea se observă şi în societatea românească extracarpatică premodernă, asupra căreia ne vom opri atenţia, mai ales pentru perioada secolelor XVII-XVIII. Având ca puncte de reper raporturile interstatale, relaţiile Stat-Biserică, precum şi relaţiile din cadrul comunităţii româneşti, am observat că puterea politică (reprezentată de domn şi mari familii boiereşti) recurge frecvent la tradiţie, la formule lingvistice discursive, dar şi la imagini, la gesturi, atitudini, obiecte care comunică tot atât de bine puterea. Acestea au devenit şi direcţii de observare şi exemplificare în vederea analizării atât a limbajului verbal uzitat în contextul exprimării puterii politice, cât şi a limbajului nonverbal, cu efecte de durată în memoria colectivă. Exprimarea puterii în timpul românesc premodern avea ca intenţii următoarele: legitimarea dreptului la exercitarea puterii, derutarea şi descurajarea adversarilor, asigurarea adeziunii sociale, subordonarea şi influenţarea celor cu care se intra în contact, câştigarea „numelui bun” şi a nemuririi, a pomenirii între cei vii, distingerea de ceilalţi mulţi şi apropierea de cei „aleşi” (în sens religios, dar şi în cel figurativ, ca urmare a racordării la moda timpului, la elitismul european). De aceea, palierul nostru de abordare va fi cel literar, cel diplomatic, cel artistic, cel al vieţii cotidiene şi al mentalităţii colective. Intenţia noastră era să evidenţiem câteva direcţii de analiză, să surprindem mai multe perspective asupra problemei propuse, care, desigur trebuie dezvoltată într-un discurs mult mai amplu, mai nuanţat şi documentat istoric.