Lista de nume cuprinsă în Codul Ocupaţiilor din România (cca 3700 de termeni!), repetat revizuită şi completată în urma recomandărilor Consiliului Europei (1995, 2010), ilustrează deruta în care se află pragmaticienii români contemporani nu numai în ceea ce priveşte adoptarea şi adaptarea termenilor internaţionali (cazul întrebuinţării, ca atare şi în sintagme, a engl. officer, dar şi a altor anglicisme) sau a creaţiilor pe teren românesc pornind de la lexeme vechi sau de la baze neologice (cf. denumiri de profesii de tipul aburitor, aglomeratorist, faţă de înnobilator scândurele pentru creioane), ci şi în ceea ce priveşte preluarea, în limbajul juridico-administrativ, a unor regionalisme, în asociere cu neologismele (cf. ciontolitor tranşator carne). Între altele, deruta se plasează şi la nivelul confuziei dintre conceptele „meserie, ocupaţie” şi „funcţie, demnitate” (în lista respectivă figurează termeni ca decan şi prodecan, dar şi cardinal, mitropolit, patriarh, sau preşedintele Academiei Române). În aceste condiţii, este greu de crezut că diversele relaţii în cadrul Uniunii (de tipul echivalărilor şi recunoaşterilor reciproce) vor avea de câştigat datorită simplei codificări ataşate unor denumiri improprii sau imprecise, dacă nu chiar aberante.