Recuperarea textului lui C. Noica nu a ieşit din impasul critic generat de efectul pervers al secvenţializării temelor discursului, în diferite tipologii reductibile, „înrudite” – tema naţională, ethosul, „românitatea” lexicului, „arheologia” lingvistică, publicitarea modelelor, cultul patriarhatului şi elogiul ruralităţii, soarta culturii în cetate etc.
Mecanismul generator de text a rămas, la Noica, într-o discreţie critică, în special datorită stilului elaborat, corintic, tăieturii impecabile a texturii ideii. Noile abordări critice solicită cu obligativitate „întoarcerea la text”, singura care poate da măsura exactă a naturii şi dimensiunii întregii arhitecturi textuale.
Sub imaginea unui legato filosofic, mai degrabă asumat cu fast de critică, decât decis de text, o lectură atentă ar putea descoperi, la Noica, o punere în act a textului de natură literară, voit mascată de autoreferenţialităţi „ipocrite”. „Mecanismul poetic” generează fără sincope, deopotrivă, texte cu „determinaţii” filosofice maxime, eseuri proteice, constructe logice riguroase, „tratate” de logică şi filosofie, articole de fond şi simple demonstraţii de virtuozitate lingvistică, a căror polifonie generează impresia unei logici de integrare de tip „hermeneutic”. Mecanismul discursiv se organizează, la Noica, după logici de construcţie literară, în „pliuri textuale” care complică „decodificarea” acestuia şi în parcursuri paralele de lectură, specifice unei „opera aperta”. Dacă o destructurare integrală riguroasă a discursului pare a nu fi posibilă, identificarea logicilor sale de construcţie şi a „articulaţiilor poetice” de bază pot constitui „ţinta” unei abordări critice dezinhibate, care să restituie textului nicasian prestigiul unei origini exacte, despovărată de parti-pris-uri ideologice.